Unul din mulți

1

Descoperind universul nebănuit al peşterii, descoperim universul mult mai complex din interiorul nostru şi dacă după toţi anii aceştia de scormonit prin tenebre am reuşit să înfrângem şi întunericul din noi şi să devenim mai buni, câştigul este imens şi a meritat cu prisosinţă efortul nemăsurat pe care l-am făcut şi poate aceasta ne este singura şi de nepreţuit răsplată.

2

De ce Unul din mulți? Păi răsfoind precedenta revistă de aniversare a clubului (FV 40), am văzut lista cu aproape toți membrii clubului până la acel moment, ceva mai puțin de 700 de oameni. Pe unii din listă îi cunosc, pe alții i-am cunoscut cândva, demult. Regăsindu-mă în acestă listă mi-am dat seama ca am fost Unul din mulți, despre care cineva de acolo poate zice: cred că l-am cunoscut cândva. Nu am avut veleitați deosebite, nici aptitudini de lider, nici n-am mâncat speologie pe pâine, n-am cântat la chitară la focul de tabără și nici nu spărgeam lemne la bustul gol spre încântarea fetelor din tabere, ci într-adevar am fost unul din mulții care s-au perindat pe la Focul Viu. Asta se va vedea și din aceste amintiri modeste, scrise simplu, în proză: nu tu versuri, nu tu metafore sau vreo filozofie oarecare.

Foto 1

3

Plănuind să scoatem această revistă a aniversării de 50 de ani s-a zis că poate ar fi mai bine să ne amintim de începuturile și parcursul fiecăruia din noi la Focul Viu, mai degrabă decât să prezentăm obișnuitele noastre lucrări științifice sau documentare, pline de cifre, descrieri și detalii care de cele mai multe ori sunt cel puțin ermetice și vai, poate atât de plicticoase.

Mai mult, scriind despre peșteri este foarte greu de găsit un echilibru pentru a evita exprimări nefericite de genul: ”stăteam lânga izvorul de cleștar ce susura cristalin cu apele sale bicarbonatate calcice și magneziene”. Mulți au încercat peste ani să scrie, cu mai mult sau mai puțin talent. Incontestabil de departe cel mai talentat scriitor într-ale speologiei și carstologiei este Marcian Bleahu, personalitate apropiată de FV într-o anumită vreme. Dar un lucru extraordinar se întâmpă în zilele noastre, sub ochii noștri: locul lui Bleahu în conștiința colectivă a fost luat de Cristian Lascu, presedintele fondator al FV, un alt corifeu într-ale speologiei și el cu un condei deosebit.

4

Deși am venit în București în 1978, în anul I de facultate, m-a cam furat peisajul, m-am înscris la școala de ghizi, am mai făcut speologie ca neafiliat, am mai mers la munte. Abia în anul III (1980 toamna), l-a insistențețe mele și-a facut milă de mine colega mea de serie de la Geologie, Luminița Lascu care pe atunci se chema Hagianu și într-o joie, m-a adus la Focul Viu. Pe atunci și încă vreo câțiva ani după aceea, Institutul de Speologie era pe strada Moxa, pe langă căminele ASE-ului și clubul avea o sală de ședințe și o magazie undeva la cucurigu, pe la etajul 5 sau cam așa ceva. Îmi amintesc ca azi, când am urcat scara, pe hol în fața sălii FV era un băiat blond și pletos care trăgea dintr-o țigară. Era Doru Bădescu, cu care mai apoi am mers mult prin peșteri și am rămas prieteni peste ani.

Chiar în joia aia, ca o coincidență fantastică, la club a venit Cristi Lascu cu un diason 6x6, cred că a fost ”Raiul și Iadul” pe muzică de Vangelis. Am rămas mască văzând acea minunație de proiecție, habar nu aveam că există așa ceva, la o astfel de valoare și intensitate și mi-am zis: aici e de mine, vreau să văd și eu așa ceva pe viu. Acum diasoanele au dispărut, proiecțiile de diapozitive desigur că au dispărut și ele fiind înlocuite de mult mai palidele și inexpresivele fișiere Power Point.

Mai mult, un alt lucru s-a întâmplat în acea joie, prima în care am dat cu nasul de Focul Viu. Băieții, conduși de Gabone se organizau pentru ziua următoare, vineri seara, să plece în Banat, la Valea Seacă. Eu pe atunci, ca și acum, mă entuziasmam repede și imediat am zis: vin și eu! Băieții nu m-au descurajat și au zis vino, dar m-am dezumflat singur, a 2-a zi, când am realizat că n-am de nici unele, nici tu cizme, salopetă, cască, lanternă, nimic, eram fluturaș și ... nu m-am mai dus. Am făcut greșeala că nu m-am dus nici la gară să-i anunț că nu mai merg, ei s-au uitat dupa mine și mai apoi mi-a mers vestea că aș fi neserios, ceea ce într-adevăr și fusesem.

Deși am aparut târziu la club (1980) abia la începutul anului 3 de facultate, fiind student la Geologie și poate și datorită firii mele m-am integrat rapid. Asta poate și datorită colegilor mei mai mari de la Geologie, Lulu și Horia care m-au adoptat imediat și au și avut grijă de mine la începuturi. Și a mai fost ceva, Luci Stroe, care nu era o oarecare în club pe atunci făcuse același liceu ca și mine, la Corabia și a avut și ea un rol în integrarea mea în club. În aceiași situație era și Carmen Rusănescu, dar când am venit eu la club ea nu mai venea.

Foto 2

Vorbind de vechiul sediu din Moxa îmi amintesc că pe perete aveam Harta Geologică a României 1:200.000 (o hartă foarte mare, ocupând un perete întreg). Când am învățat pentru examenul de Geologia României, în anul 4, veneam peste zi în sediu, eram singur acolo în sala FV și învățam ajutându-mă de acea hartă. Apoi, tot cu ajutorul ei, am ținut câteva prelegeri despre distribuția calcarelor în România și cam ce peșteri erau în fiecare zonă pe acea vreme. Această hartă a fost cumpărată și pânzată de Kiss, cu fondurile clubului desigur și în prezent este moștenită de Institutul de Speologie, în clădirea Casei Academiei de pe 13 Septembrie.

5

Și foarte repede a venit și vacanța de Crăciun din 1980. M-au luat și pe mine la Herculane, cu toți greii clubului de pe atunci. Ne-am cazat la o școala lângă Hotelul Hercules, cumva în centrul vechi al stațiunii. Peste ani, de câte ori am mai trecut pe acolo mi-am adus aminte cu plăcere de acea tabară. Am mers la Pecinișca, la Peștera Gaura Ungurului. Atunci l-am văzut pe Nicu Terteleac facând măsurători de microtectonică, avea și o placă de plastic să materializeze fisurile mai ascunse și m-am minunat.

Mai mult, coborând puțul din peșteră, un puț de vreo 10 metri, nu știu cum s-a făcut, că am rămas ultimul la urcare și deși colegii îmi lăsaseră blocatoarele Jumar explicându-mi cum să le folosesc nu mi-a ieșit, blocatorul din stânga venea în sus cu tot cu coardă, eu neștiind să bag mâna sub el și sa țin coarda, asta nu mi-au explicat. Aveam o lanternă Focus chioară și cred că destul de panicat am strigat la Lulu și la Horia că la naiba, nu merge blocatorul. Atunci Lulu nu s-a mai obosit să-mi explice cum funcționează drăciile alea și pur și simplu m-a tras salam. Cum a făcut asta, că aveam pe atunci vreo 65 de kile nici in ziua de azi nu știu, dar m-a tras, Lulu fiind renumit pentru forța sa, un fel de Ursu din Cireșarii al Focului Viu. Peste ani, când am devenit, cum zicea Gușă mai mult în glumă decât în serios, avenarul clubului, Horia Chiriță mi-a amintit și încă îmi amintește de acel eșec și de cum m-a tras Lulu salam.

Aici la Herculane era doar o parte din club, ceilalți erau la Izverna. Am plecat și noi spre Izverna, pe jos, urcând pe valea Cernei. N-am ajuns departe și a trebuit să ne cazăm, cu cațel, cu purcel, la Nea Cozma, o fostă gazdă și prieten de-a lui Kiss. Cum am încăput în casa lui nea Cozma, o casă mică cocoțată pe o clină de munte, că eram cred 10-12 oameni, nu mai știu. Știu ca am jucat canastă cu Luci Stroe și Camelia Hanumolu. Apoi, a 2-a zi am urcat pe Țăsna până sus în platou și apoi peste deal, cale lungă să ne-ajungă am mers la Izverna unde am ajuns pe înserat când se pregătea de revelion, fiind deja 31 decembrie. Organizator acolo era Caramanu și era o hărmălaie și o aglomerație de nedescris în casa speologilor. La revelion au participat și cațiva baieți de la Cser București, Horia Mitrofan și Costică Gagea. Ei stateau la școală. În Focul Viu funcționa telefonul fără fir care zicea: aveți grijă ce vorbiți că sunt spioni printre noi. Era secretomanie mare pe atunci. Horia Mitrofan, care mi-a rămas bun prieten peste ani a tot făcut poze, pe care le are și acum, dar nu știu cum s-a făcut ca eu nu mă regasesc în acele poze. În alomerația aia de nedescris au dispărut bocancii Luminitei Hagianu, colega mea. Oare cine i-o fi luat?

6

Vorbind de revelioane, pe lânga tradiționalul brad tăiat din zonele unde era școala ce ne găzduia mai era un obicei: veteranii de la Focul Viu desfăceau sticlele de șampanie. La început mă uitam plin de admirație la acești băieți, dar la un moment dat, după câțiva ani, m-am trezit cu o sticlă de șampanie în mână. Cineva pesemne considerase că, dragă Doamne, mă învechisem destul în club și că pot și eu să deschid o șampanie de acuma.

7

Tot prin 1981, spre primăvară s-a organizat tabăra de 1 Mai pe cheile Nerei, nu departe de Lacul Dracului, dar jos, în lunca Nerei. Tot Lulu și cu Horia mi-au facilitat primirea de foi de drum pe CFR, ceea ce pentru mine a fost ceva deosebit (ia uite, aștia mă bagă și pe mine în seamă). Ca sa pot participa la tabără a trebuit să mă grăbesc cu proiectul la Structurală, pe care l-am predat cu mult înainte de termen, spre mirarea profesorului Dinu Cornel. Pentru teren am făcut echipă cu Adi Muraru, Tabita și Aura. Acestea din urmă erau încă departe de legătura lor de o viață cu Horia și Kiss. Am cartat câteva peșteri și când s-a spart tabăra ne-am retras cu greu prin Bozovici. De la Mehadia ne-am suit într-un mărfar, pe un vagon platformă, pe niște țevi, până la gara Băile Herculane. Ce vremuri, cine mai merge în ziua de azi cu mărfarul?

8

Întotdeauna mai înainte de a intra într-o peșteră, mai ales dacă este și verticală există un ritual al echipării, al punerii hamului și a altor piese de echipament. Acest ritual îmi amintește cumva de cavalerii medievali și de echiparea lor minuțioasă în armuri, înainte de bătălii sau turniruri, ajutați de scutieri, căci și noi ne ajutam unii pe alții. Asta la intrare când toate sunt încă bune și frumose. La ieșire, însă, se schimbă povestea, dacă se nimerește să fie și iarna și peștera a mai fost și deosebit de umedă și noroioasă, cam cum sunt peșterile de obicei. Atunci obișnuiesc să zic: bună speologia asta, dar murdară rău!

9

Fiind entuziast și oarecm pe val, tot in vara lui 1981 clubul m-a trimis la Școala de Speologie care în acel an s-a ținut la Padiș. Organizator și gazdă a fost Gioni Baboș (asupra căruia o să revin imediat). Directorul școlii a fost Emilian Cristea, personalitate deosebit de populară într-o vreme la noi și cum zicea Kiss pe atunci, problema e nu cine-l cunoaște pe Emilian Cristea (căci practic toată lumea îl cunoștea) ci pe cine cunoaște el. Că maestrul s-a sfârșit anul următor, pe bicicletă pe când cobora Posada, asta e o altă poveste…

La Padiș atunci a venit și colegul lui Kiss, Marcel Cenghia. Acesta avea o lampă electrică de miner, un dispozitiv extraordinar pentru acea vreme, pe care mi-a împrumutat-o și mie cand am fost cu Vălenaș în Zăpodie. Atunci, la Padiș a fost prima dată când am observat că Focul Viu nu era neaparat foarte iubit de alți speologi din România. Spun asta, căci stând în cameră cu Mihai Țigla de la Reșița și cu Ioan Budinciuc din Timișoara, speologi remarcabili în acea vreme de altfel, i-am surprins în câteva momente vorbind urât de Focul Viu și implicit de mine, care nici nu eram cine știe ce de altfel. Mai mult, la spartul taberei unul din ei mi-a furat din rucsac busola Sport 4 împrumutată de la club. Nu m-am supărat pe ei, într-un fel fiind mulțumit că nu mi-au furat unul sau ambele blocatoare Jumar pe care le aveam tot de la club, căci asta ar fi fost într-adevar o catastrofă și bănuiau și ei că ar fi apărut și miliția pe fir.

10

Peste ani, în 1986, ne-a adunat Gioni Baboș la Padina la altă Școală de Speologie, de avansați de data aceasta. O să încerc, din câte l-am cunoscut și din câte-mi amintesc să schițez câteva trăsături ale lui Gioni, care a fost un prieten și un sprijin de nădejde al clubului. Nu mai era tânar pe vremea aceea și deși absolvent de Geologie, lucrând la BTT, pe lânga Comitetul Central al partidului era mai degrabă un politruc. Avea biroul în sediul CC la Piața Palatului și ca să ajungi la el trebuia să te cam legitimezi și să treci de gardieni. Lui Gioni îi plăcea să bea, păcat din nefericire împărtășit de mulți geologi și speologi (și care multora le-a adus un prematur sfârșit). Mai mult, era plin de ticuri, avea tot felui de grimase și de mișcări ale trupului, în zona umerilor mai ales. Atunci la Padina, dupa vreo 2-3 zile de tabără Gioni, sub ochii noștri, a facut un atac cerebral sau de cord și a murit pe loc. Doctorul Mihai Dudnic a încercat minute bune să-l resurciteze, într-o încăpere separată, deși vedea și știa că nu mai e nimic de făcut. În noaptea aia l-am vegheat pe Gioni, în schimburi de câte doua ore, câte doi speologi, la lumina lămpilor de carbid. Nu știu a cui a fost această idee, l-am fi putut veghea la fel de bine la lumina becului electric, dar acele ore petrecute cu Gioni întins pe o masă, la lumina pâlpâietoare a lămpii au fost destul de înfiorătoare pentru mine care nu prea avusesem pe atunci și nici până în ziua de azi, tangență cu decedați. A doua zi a venit un Aro și dus a fost.

Peste ani, poposind în fața Cabanei Padina cu un prieten de al meu speolog și venind vorba de Gioni acesta mi-a spus că el crede ca Gioni a fost mătrășit de cineva, cumva și ca n-ar fi murit de moarte naturală (ci că ar fi fost otrăvit, iradiat, etc). Eu care am fost în tabară și care știam și vedeam de ani de zile cât bea Gioni nu sunt de aceiași părere. Acum, la Cabana Padina, prin preajmă, există un mic monument dedicat lui Gioni, cumva mascat de stânca pe care este plantat devenind astfel greu de observat.

Foto 3

11

În acele vremuri, pe la începutul anilor 80 personalitatea covârșitoare într-ale speologiei și carstologiei la noi era indiscutabil Marcian Bleahu. La un moment dat Universitatea Populară, la sala de pe Biserica Amzei a organizat un ciclu de 12 prelegeri săptămânale, care din fericire nu au fost joia când erau ședințele clubului nostru, ci parcă marțea sau cam așa ceva. Noi cei de la Focul Viu mergeam cu mic cu mare acolo și multe am aflat și învățat pe atunci. Bleahu, la una din aceste 12 sesiuni de prelegeri l-a invitat pe Cristi Lascu. Îmi amintesc cu plăcere pozele extraordinare prezentate și mottoul din Blaga sub auspiciile căruia a pezentat Cristi: ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Această poezie uluitoare este, printre altele și chintesența a ceea ce ar trebui să facem noi în peșteri. Așa cum am mai spus mai sus, peste ani, Cristi Lascu a luat în conștiința colectivă, pe drept, locul lăsat cumva liber de Bleahu.

12

Dacă o să acultați povestirile despre formarea Focului Viu și activitațile sale din primii ani de existență, un nume de aven va apărea obsesiv: Stâna Tomii. După ce am prins și eu gustul de avene și cumva am devenit ceea ce Gușă la mișto numea ”avenarul clubului”, mi-am dorit să merg la Stâna Tomii, mai ales că tot făcusem tabere pe Jiul de Vest. Abia in 1983, când am avut tabăra la Alunii Negrii la Câmpul lui Neag, s-au aliniat astrele și cu voie de la conducerea clubului, am pornit-o cu Dorel Mogoșanu și Mircea Truică spre Câmpul Mielului, unde am ajuns spre după-amiază.

Deși nu mai era prea mult timp din acea zi și coborârea a avut loc abia a doua zi, am zis că ar fi bine să dăm o fugă și să identificăm avenul despre care știam că este în Cracul Stânii Tomii, la ieșirea în golul alpin. Am plecat eu cu Dorel și Mircea ne-a așteptat la cabana forestieră unde ne-am și cazat de altfel. Până-n golul alpin am făcut peste două ore și ajungând acolo ne-am cam păcălit și am urcat mult mai sus decât ar fi trebuit. Într-un târziu, rupți de sete și de oboseală l-am găsit. Senzația de straniu acolo sus, știind ce fel de aven e ăla și ce puț are e coplesitoare și desigur înspăimântătoare. Am revenit a doua zi toți trei, am înădit o coardă de 80 cu una de 60, le-am legat de cel mai apropiat brad și le-am dat drumul în hău. Am coborât eu, am trecut nodul, senzație deosebită în apic, atârnând literalmente ca un paianjen de un fir cu zeci de metri deasupra și dedesupt și am ajuns jos. Dorel a urmat imediat și mi-a zis că coarda se cam freacă acolo sus, pe buza avenului. Mircea urma să vină și el, a coborât până la nod, dar când să-l treacă, punându-și blocatoarele a zis că e mai înțelept să iasă afară, ceea ce a și făcut. Zona de frecare a corzii a fost bandajată cu o banană și deși mantaua se dusese naibii toroanele încă rezistau. Am ieșit, ne-am bucurat, ne-am felicitat și hai spre Câmpul lui Neag, la tabară. A fost un moment destul de stânjenitor când am raportat roaderea corzii și nici în ziua de azi nu știu de ce Adi Solomon a fost mai supărat: că am fi putut murii sau că am stricat o coardă a clubului.

Mulți dintre noi, în acei ani eroici am avut nenumărate ocazii să ne curățăm, dar probabil că există un Dumnezeu al speologilor după cum există și un Dumnezeu al bețivilor și după cum zicea Horia Mitrofan peste ani: am avut zile.

Foto 4

13

Ei, anul următor, în 1984, alta a fost situația. La tabăra clubului de la Câmpușelu a participat și un grup numeros de italieni, de la un club de speologie din Genova. Aștia aveau de toate: și spituri și coardă de 140 de metri și împreună cu unul din ei, Giorgio și cu Mihai Dudnic, în echipă de trei am pornit-o din nou spre Stâna Tomii. Giorgio a bătut un spit la intrare, la 3 metri de gura avenului, pe un ciot de stancă și încă un spit în zona unde ni se frecase nouă coarda cu un an înainte, unde a facut o fracționare și am coborât toți trei și am urcat fără absolut nici un incident, nu ca în anul anterior. Giorgio a urcat ultimul și când a ajuns pe ultimii metri spre ieșire Doctorul și cu mine am început să-i cântăm Io sono italiano, un italiano vero, din cântecul celebru încă de pe atunci a lui Toto Cutugno, Lasciatemi Cantare.

Atunci italienii ăstia deosebit de simpatici ne-au adus și 15 ecleraje Petzl Junior, contra cost, noi dând lei la echivalentul din lire. Nici n-a fost prea scump, ne-am putut permite. Am și în ziua de azi acel ecleraj, desigur că nu-l mai folosesc de mult dar îl țin ca amintire. Cele 15 ecleraje tot apar prin pozele de atunci și de după, eu care le știu și le știu istoria le și recunosc.

În acea vreme Kiss era dizident de la Focul Viu, în urma unor altercații cu Adi Solomon, cochetând cu Labirintul lui Silviu Constantin de la facultate și din această poziție râdea de noi cei care primisem ecleraje poreclindu-ne: echipa Petzl, adică, aveți voi echipament Petzl dar la speologie tot nu vă pricepeți.

Anul trecut, în 2018 vara, am avut o tentativă, de data asta nereușită de a coborî în Stâna Tomii (datorită faptului că am ajuns târziu și că stătea să plouă și erau multiple descărcări electrice în atmosfera). Am ajuns la gura avenului și am identificat spitul lui Giorgio, care după 34 de ani e încă bun, am montat o plăcuță în el. Plănuim să mergem din nou la Stâna Tomii, cândva în viitorul apropiat.

14

Focul Viu a fost o forță prin numărul și calitatea oamenilor care l-au format. Mai mult Focul Viu a fost și încă este o stare de spirit, mulți dintre noi avem Focul Viu în sânge. Am căutat pe cât s-a putut să împingem imaginea clubului spre ghețarul de la Focul Viu din Apuseni care a generat numele și nu spre Focurile Vii de la Buzău cu care necunoscătorii ne confundă.

15

Colaborările cu cluburi din alte țări au fost foarte importante (având desigur de plătit prețul de către unii colegi cu rapoarte către Securitate necesare în acele vremuri pentru a putea face aceste colaborări, noi membrii necolaboratori aflând cu uimire de asta abia după Revoluție) și un rol important l-au avut slovacii. De la ei, printre mult altele, membrii clubului au deprins tehnica de cartare cu busola Sport 4 pe hârtie milimetrică și cu crochiu făcut în peșteră și nu doar cu cap de tabel cum cartau alte cluburi. Acest cap de tabel, fără crochiu poate deveni confuz și privind cartările colegilor de la clubul pe atunci la Preoteasa se vede că seamănă cu niște cârnați umpluți și ștrangulați din loc în loc în punctele de viză unde aveau lățimea galeriei.

Mai mult, datorită potențialului său cartografic Focul Viu a fost ajutat de Cristi Goran cu împrumutarea busolei miniere (așa zisă busolă călăreață, căci măsurătoarea se făcea cu busola suspendată pe un fir, pe care aceasta călărea pur și simplu) care a împins cartările clubului la o clasă de precizie superioară, imediat sub cartarea cu teodolitul. Această busolă ne-a permis accesul pentru cartare și recartare în multe peșteri în care altfel, poate, nu am fi putut intra. Doamne, cât am mai întins la firul călăreței și de câte sute de ori am scos busola din etuiul ei și am citit azimutul și apoi punând clinometrul am citit înclinările.

Busola minieră (călăreața) ca și busola geologică are vestul in locul estului pe cadran acest lucru facilitând citirea azimutului la acul nordic al busolei și nu la un reper pe corpul busolei ca la busola turistică.

Această introducere despre cartare și despre busole a fost făcută pentru că ne-a deschis drumul și spre recartarea peșterii Rătei. Dar mai întâi aș vrea să spun câteva cuvinte despre peștera Rătei.

Această peşteră, atât de dragă sufletelor noastre, a fost ca un uriaş creuzet în care s-au format generaţii după generaţii de tineri entuziaşti şi frumoşi, călindu-se şi descoperind plini de uimire şi încântare, minunile unei lumi pentru mulţi interzisă. A fost şi încă va fii, ca o poartă deschisă către frumuseţile nebănuite şi atât de bine ascunse ale zeiţei mame, Pământul.

Circuitul care de obicei se parcurge vizitând peştera şi care de atâtea ori ne-a purtat paşii prin întuneric poate fi asemuit cu caruselul periplului prin viaţă, plecând de la plămădirea din pământ şi până la reîntoarcerea în acelaşi atât de răbdător pământ.

Râul ce străbate peştera, ca un şuvoi de apă vie ne conduce paşii prin coridoare şi săli ale căror minunăţii par desprinse din poveştile cu zâne ale copilăriei şi ale căror denumiri, uneori exotice, amintesc de Mariannele tinereţilor şi visurilor noastre şi ale predecesorilor noştri.

16

Mergând la Rătei adeseori ne întâlneam cu colegi de la Hades Ploiești, ei se urcau în tren de la Târgoviște (unde schimbau trenul) noi venind de la București. În general ne înțelegeam bine cu ei, cântau la chitară, jucau fotbal cu noi acolo la Cerbu. Relația era cumva întărită și de Gabone, care era ploieștean. Îmi amintesc cu plăcere de Nelu Balmuș care m-a dus și în Avenul Brătei la un moment dat și pe care l-am văzut cățărându-se ca o maimuța pe peretele de la capătul Galeriei cu Gururi din Rătei (perete pe care s-a cățărat și Dorel Mogoșanu, când ia venit timpul).

Toate bune și frumoase, dar la un moment dat Grigore Stelian șeful de la Hades a decis el așa că Focul Viu nu mai are ce cauta în Rătei. Îmi amintesc cum ne-a restricționat accesul ținând cheile peșterii la buzunar și stând cazat în căbănuța din gura peșterii ca un grof și noi de la Focul Viu, ca iobagii cu căciulile mototolite în mâini ne rugam de el: băi Grig dă-ne și nouă cheile să intram, băi Grig nu se poate să nu ne lași să intrăm. Noi pe atunci recartam peștera, cartare pe care apare și Hades deși nu i-am văzut întinzând firul de la călăreață vreodată în cei peste șapte kilometri cartați.

Mai mult, la una din ture, când împrealabil zidiseră accesul pe Galeria de Incendiu, ne-au pândit până am intrat și au închis ușa de fier de la intrare cu lacătul, închizându-ne practic în peșteră. Era seară și se înoptase căci era spre iarnă. Eram cu Kiss care de supărare așezându-se pe spate a tras cateva picioare zdravene zidului al cărui mortar nu se întarise și i-a dărâmat partea superioară. Partea de jos a zidului este și în ziua de azi acolo, mărturie a colaborării dintre Grig si Focul Viu din acea vreme. De câte ori trec pe acolo îmi amintesc acest episod cu închisul în peșteră și rămășițele zidului le numim ”Zidul lui Kiss” căci el l-a dărâmat. Poarta de fier a cedat tot la izbituri disperate cu picioarele de către Magdalen Traian căci cel de la Hades care a pus lacătul nu l-a și închis, ci doar l-a atârnat de belciug și acesta a zburat și el de acolo într-un târziu. Muream acolo ca Joe Indianul din Tom Sawyer în peștera McDowell's. A doua zi Panaiotu zicea ”murea toată floare cea vestită a Focului Viu”.

17

Când am venit la Focul Viu tocmai se terminaseră taberele de pe Cerna, acestea fuseseră cumva încununate și de un Speo Sport la Herculane în 1979. Dar tocmai atunci, după Cerna, se relansase activitatea pe Jiul de Vest, mai întai cu tabere la Câmpușelu și mai apoi spre Câmpul lui Neag. Jiul de Vest este o zonă vastă și noi ne împărțeam pe echipe și periam versanții în lanț de trăgători. Muncă multă, multe peșteri mici, dar așa am găsit și 2 peșteri mai măricele: Din Scocul cu Piatră cu Gheață și Peștera Ursului din Cracul Stânii Tomii.

Cartam peșteruțe, cate 5-6 pe zi de fiecare echipă. Seara, când reveneam la tabară la Câmpușelu Aldica ne controla la cartări, parcă văd, și nu știu cum se făcea că le știa și vedea mai bine, pe milimetrică, decât tu care fuseseși acolo.

La una din tabere, când ne îmbarcasem într-o benă de camion să mergem de la Câmpul lui Neag la Câmpușelu vedem în benă un băiat voinic, deși scund, care ridica în câte o mână rucsaci de 20-30 de kile ca și cum ar fi fost umpluți cu puf. Inițial am crezut ca era vreun pădurar de pe acolo care avea și el drum la Câmpușelu și ne ajuta să încarcam bagajele ca să profite și el de ocazie. Foarte curând s-a dovedit ca era unul de-al nostru de fapt și venise dinspre Severin, unde locuia și nu cu noi de la București. A fost prima dată când am dat ochii cu Dorel Mogoșanu, care era și el student la Geologie și cu care am devenit bun prieten peste ani. Forța lui deosebită se datora faptului ca avea mușchi gârlă proveniți din vremea când făcuse lupte greco-romane de performanță.

18

Era vremea când se făceau intens practici agricole, la anii mici de facultate. Toamna ne duceau câte o lună la porumb sau struguri în Dobrogea. În anul întai eu am fost la Sarinasuf și colegul meu de an Adi Muraru a fost la Baia Dobrogea. Știind că sunt calcare pe acolo Muraru ăsta a întrebat din om în om și până la urmă a dat lovitura descoperind un bot de deal plin de mici peșteri aflate imediat sub sol, la 1-2 metri adâncime, mulând cumva un relief structural dat de înclinarea mică a corpului de calcare. Le-a denumit Peșterile din Dealul Luna, deși peste ani, făcând rost de harta topografică detaliată am văzut că dealul se chema de fapt Dealul Ienicerului.

Când am venit la Focul Viu, cam amandoi odată, el a reluat explorările și cartările în Dobrogea, la Dealul Luna. De nenumarate ori l-am însoțit la cartare și explorare, ba odată am fost și fară el la cartare. Cea mai mare peșteră a ieșit la vreo 300 de metri. Murau a scris o lucrare despre aceste peșteri care a fost apreciata la Speo Sport câștigând Premiul Racovița in 1982 la Costinești. Meritul lui, incontestabil. Dar, desi cartasem cu el și încă alți colegi, pe hartă nu ne-a trecut pe nici unul dintre noi. Am suferit atunci, nu i-am spus nimic, într-un fel bucurându-mă de premiu care a fost totuși luat în numele clubului cât și al lui personal, desigur. Mai acum 3-4 ani, vrând să mai vad ce mai este pe Dealul Luna, mergând acolo, am văzut că peștera mare nu mai există, deasupra ei tronând acum o eoliană a cărei fundație a distrus-o, demonstrând în felul ăsta ca totul este mai mult sau mai puțin zădărnicie. Tot în această idee, Adi Muraru foarte curând a dispărut din club și nici în ziua de azi nu am mai auzit de el.

19

Tot la monștrii sacrii la care a avut acces Focul Viu datorită potențialului uman și abilităților topografice intră și Ciur Ponor. Ca și Stâna Tomii și Ciur Ponor a venit mai întai ca povești și folclor: că Horia Mitrofan a descoperit continuarea într-o peșteră extraordinară în Pădurea Craiului, că este foarte dificilă, că speologi de marcă au cazut în marmite, etc, etc.

Așa că la tabara de Crăciun din 1981, cu greu, după ce am lăsat să plece câteva autobuze din Beiuș spre Roșia în care nu încăpeam cu calabalâcul am ajuns la școală la Țarina (un sat al comunei Roșia, în amonte spre cheile Albioarei). Primul contact cu peștera l-am avut în echipă de trei, cu Adi Solomon și Cristi Panaiotu când am cartat de la intrare până la cascada de 10 metri pe care am și coborât-o dar, cu greu am mai urcat-o pe o scăriță electron amarată cumva oblic să te scoată de sub jetul cascadei. Ne-am descurcat până la urmă. Retragerea din gura peșterii spre școala din Țarina era deosebit de obositoare cu dealuri de urcat și coborât și cu mulți kilometri de drum forestier. După o tură de peșteră zăceai și a doua și poate și a treia zi în sacul de dormit.

Încet, încet școala s-a aglomerat, în vederea revelionului și a peșterii desigur. A fost o tabară absolut memorabilă. Multă lume a fost în tabara aia și multe cupluri s-au legat și dezlegat. Doar Horia Chiriță să vă povestească, el știe foarte bine cum a fost. Și eu știu, dar din discreție, fiind și eu implicat, prefer să nu intru și în alte amănunte.

Și ceva băutură era la îndemâna, cum altfel? Pe atunci înca mai beam și după un chef de cu seară trebuia a doua zi să intrăm în peșteră. Cum toaleta țăranească de pe langă școală era cam aglomerată, m-am tras după o capiță, ca omu. Agata vazându-mă s-a dus repede la Kiss să-i spună că mi-e rău și că am vomitat după o capiță, ceea ce nu era adevărat. A venit ăsta la mine cu o falcă-n cer și una-n pământ cum că nu mai intru în ziua aia în Ciur Ponor și să-i dau echipamentul meu lui Barbu Valter care urma să intre în locul meu. M-am supărat teribil și căutându-mi dreptatea până la urmă am intrat în peșteră în acea zi.

La un moment dat, printre zecile de oameni din tabara din școală a apărut un baiețel retras și foarte timid. De la autobuz până la școală l-a prins ploaia și nu avea sacul de dormit în folie de plastic așa că i l-a cam udat. N-a fost mare dramă, căci soba duduia și a putut să și-l usuce după aceea. Era Mihai Hristescu și a fost prima dată când am dat cu ochii de el. Avea 18 ani și era la prima lui tabără.

La revelion, Horia Chiriță a pus pe picioare o echipă de colindători din club, care a pornit a ura pe la casele din sat. Nu vă puteți închipui ce succes a avut colindul acela. Bine înțeles că piesa de rezistență era Șalama-zdrânga și țăranii se băteau care cum să atragă echipa de colindători la ei în curte și mai mult să le zică: cântați-o și pe aia, că la vecini ați cântat-o! Cu banii adunați, care n-au fost puțini, fără a mai socoti băutura care a curs gârlă, Horia Chiriță ne-a dus pe toți la restaurant în Oradea în drumul spre casă. A fost o masă extraordinară, care s-a încheiat cu portocale, care deja începuseră să fie o raritate în chinuitul, din punct de vedere al aprovizionării, deceniu optzeci.

Foto 5

20

Apoi au urmat taberele de 1 Mai și mai ales taberele de vară, în Groapa de la Ciur, în gura peșterii, stropite din belșug cu vermut de la Cooperativa din vecinatate.

Taberele de vară la Ciur Ponor erau uriașe ca număr de participanți, poate puțin sub o sută. Erau ulițe de corturi, exista și o piață publică unde era arborat stindardul FV, unde se făcea focul și se ținea sfatul bătrânilor. E drept că doar vreo 15-20 intrau în peșteră la explorare și cartare, restul erau echipe de sprijin de la suprafață (iubite, amante, prieteni nespeologi, copii de toate vârstele, etc).

La o margine de tabară, într-un cort micuț, poate cel mai mic cort pe care l-am văzut vreodată era și Viorel Lascu. A avut rolul lui în explorare, mai degrabă a zonei decât a peșterii. Peste ani, uitându-mă la materialele publicate despre Ciur Ponor, Cser București apare de cele mai multe ori înaintea Focului Viu, alteori, mai rar, imediat după. În afară de Viorel, nu-mi mai amintesc de alții de la ei din club, dar așa se scrie istoria.

21

Încă ceva despre Ciur Ponor. Pe atunci începuse să fie la modă și în club la noi scufundarea de peșteră. Cine avea ceva bani de echipament, indiferent că avea vreo înclinație în această direcție sau nu se apuca de scufundări.

Sifonul final din Ciur Ponor era deosebit de tentant și prima încercare a fost facută de Stela Guiu în a cărei echipă de sprijin am fost destul de mulți ajutând-o cu echipamentul, la cărat. Nu avea butelii și detentor, doar neopren, mască și labe. Parcă o văd, s-a echipat cu neoprenul, era o persoană cam plinuță și în neopren părea o mică focă, a intrat în apă, care la început nu e adâncă, s-a apropiat de sifon și a zis: atenție intru în apnee! Moment de stupoare la noi cei de pe mal. Eu știam ce-i aia apnee, dar ceilalti colegi habar nu aveau și stateau perplexi, întrebându-se în ce naiba o să intre Stela.

Tentativa Stelei a fost nereușită, apneele n-au ajuat-o prea mult săraca și peste scurt timp venind Gabor Halași echipat și cu butelii a trecut rapid sifonul, apoi i-a luat cu el și pe Kiss și Adi Solomon și au cartat post sifon. Noi trepădușii tot în echipa de sprijin, cărând și butelii de data aceasta și făcând treișpe-paișpe multe ore pe malul sifonului până s-a întors echipa de cartare post sifon. Ce glume și la ce mișto a fost supusă Stela pe seama apneelor mai apoi (totdeauna cuvântul folosit la plural deși ea zisese bine cum zisese), nu vă mai povestesc.

22

După cum am mai zis, mulți, foarte mulți din club și de aiurea au încercat, cu mai mult sau mai puțin talent să scrie câte ceva. Îmi amintesc acum de articolul lui Horia Chiriță, Sunt Speolog la Focul Viu, publicat în revista aniversară FV 20, în 1989. Citez aici câteva pasaje din acel scurt dar impresionant articol:”Când m-am apucat de speologie știam ce este aceasta, dar nu știam ce înseamna să fi Om Speolog. Nu știam că dacă vrei să intrii în adâncul pământului trebuie să fi om. Nu știam că pentru a învinge toate piedicile întâlnite trebuie să crezi în omul de lângă tine, în camaradul care îti întinde o mână salvatoare în ultimul moment. Nu știam că odată intrat în peșteră meschinăria, egoismul, vanitatea trebuie să rămană la suprafață. Nu știam că între doi oameni aflați într-o peșteră se crează o legatură mai puternică decât orice nod din alpinism. Nu știam că un om poate îndura, răbda, rezista atât de mult în vicisitudinile dintr-o peșteră pentru a-și ajuta coechipierul aflat în dificultate. Nu știam că un om firav poate fi atât de rezistent numai datorită voinței și dorinței de a învinge. … Și nu știam multe alte lucruri, dar toate acestea le-am aflat treptat, pe măsură ce dragostea mea pentru speologie a crescut. Unele lucruri le-am aflat singur, sau am avut senzația că le aflu singur, dar pe celelalte sau poate chiar pe toate mi le-au dezvaluit și mi le-au însuflețit oamenii de la Focul Viu, clubul de speologie care așa cum m-a format pe mine a format alte zeci de Oameni Speologi.”

23

Ei, încet, încet anii optzeci s-au apropiat de sfârșit și a venit Revoluția. 21 Decembrie 1989 a căzut într-o joi, zi de ședință la club. Noi ne vorbisem, cu Gușă, în acel sfârșit de săptămână să mergem la Dosul Lăcșorului. Îmi cumpărasem și bilet la cușetă pentru vineri 22, la trenul de noapte. O vreme am păstrat biletul ca o amintire, mai apoi s-a pierdut.

Răzmerița începuse, la Universitate erau baricade (abia după aia am aflat), dar eu mă gândeam, băi, ce naiba facem cu Dosul Lăcșorului și în lipsa aia de comunicare și de vești de atunci am venit la club, pe strada Frumoasă, unde de o vreme se mutase Institutul din Moxa. Ședințele se țineau în aceiași sală unde se țin și în ziua de azi.

Când am ieșit de la metrou, la Victoriei, am văzut că ceva e în neregulă. Străzile erau pustii și erau baraje de militari în uniformă și echipați de război care nu te lăsau să mergi spre Universitate. Dar pe Strada Frumoasă am putut merge și desigur că Institutul era închis, sala de ședințe închisă și nici picior de Gușă, cu care urma să merg la Dosul Lăcșorului (unde desigur că nu s-a mai mers) sau de nimeni altcineva. Am zis că poate nu vad bine și m-am dus la blocul din curtea din fața Institutului să mă urc pe scară să văd mai bine dacă e vreo lumină aprinsă la Institut sau ceva. Și acum când văd scara aia îmi amintesc de seara de 21 Decembrie. Ceva locatari de acolo de la parter m-au și luat la ochi, devenind foarte suspicioși și a trebuit să plec cu coada între picioare și neavând ce face am luat metroul de la Victoriei și am mers spre Berceni, spre casă. Dacă aș fi coborât la Universitate poate că aș fi luptat pe baricade și azi ori aș fi mort ori erou al Revoluției, dar așa am scăpat cu viața, am stat acasă la adăpost și căldurică și m-am ales doar cu un bilet de cușetă nefolosit București-Petroșani.

24

Toată luna ianuarie a anului 1990 a fost deosebit de agitată. Cu mulți prieteni de la Focul Viu stăteam în stradă dornici de schimbare și libertate. Libertatea se lăsa greu și când în aprilie-mai-iunie s-a desfășurat fenomenul Piața Universității Focul Viu, prin majoritatea membrilor nu putea lipsi. Mergeam acolo în fiecare seară, inclusiv joile, când ar fi trebuit să fie ședințele clubului. Cum naiba s-a nimerit, că tot joile rula și serialul Omul din Atlantis cu Bobby din Dallas și cine nu venea la Universitate, se uita la serial. Kiss chiar zicea că dacă mai ține mult Piața Universității și Omul din Atlantis se desființează Focul Viu. Prin grija minerilor Piața Universității n-a mai ținut mult și Focul Viu și-a văzut de treabă în continuare căci nici Omul din Atlantis n-a avut prea multe episoade.

25

Deși libertatea adevărată se lăsa încă mult așteptată noi ne vedeam de ale noastre ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat, astfel în vara lui 1990 am avut tabara de vară la Căput. A fost fructuoasă, căci s-au recartat Cetațile Ponorului, printre multe altele obiective ale taberei. La un moment dat doi baieți din tabără, cumva începători, au vrut să coboare în Borțig. Horia Chiriță s-a opus, zicând că nu au destulă experiență pentru asta. Eu, neinspirat, am insistat să fie lasați și s-au dus, însoțiți și de prietena unuia din ei care a rămas la gura avenului. Ajunși pe limba ghețarului, la -40 de metri, ce le-a dat prin cap? S-au dezlegat din coarda pe care coborâseră și s-au legat între ei cu o cordelină. Nu după mult timp, bâjbâind pe acolo, unul din ei a căzut pe peretele de gheață al celui de al doilea puț care are sub 20 de metri și fiind legați, l-a tras și pe celălalt. Norocul lor a fost că nu și-au rupt oasele sau Doamne ferește de mai rău, ci doar au avut zgârieturi de la gheață pe mâini și pe fețe. Dezmeticindu-se, acolo jos la aproape -60, au strigat la prietena lor rămasa la gura avenului și asta a alergat disperată până în tabara noastră, care nu era aproape, să dea alarma. În tabără m-am nimerit eu și luând încă o coardă am alergat să-i scot. Tot ce am făcut, dupa ce am coborât puțul mare, a fost să le arunc coardă de pe buza ghețarului de sus și deși bine zdruncinați și zgâriați au urcat singuri. Bineînțeles că și atunci și mai târziu mi-am auzit, pe bună dreptate, reproșuri că am insistat să-i lăsăm în Borțig.

În tabara asta ne-am trezit încă de la început cu un cuplu de francezi, soț și soție, care atrași de schimbările postrevoluționare din România au venit să ne viziteze și să stabilească un contact între cluburile noastre de speologie. Ei au fost încantați de noi și noi de ei (noi eram încântați de oricine ar fi venit din vest de altfel) și plini de entuziasmul momentului au invitat zece membrii Focul Viu (zece negrii mititei), în anul următor, la o tabară de trei săptămâni la casa lor de vacanță din zona lor de lucru din Masivul Central Francez, undeva în departamentul Lot.

26

Ei, am cam stat cu emoții, dacă voi fi în echipa de Franța sau nu, căci zece pare un număr suficient, dar erau totuși mai mulți potențial participanți. La un moment dat Doctorul Mihai Dudnic, care era printre organizatori, m-a luat de o parte și mi-a zis: mergi!

În cele trei săptămâni de tabără cu francezii în Masivul Central am făcut speologie intensivă, mai ales avene, aproape în fiecare zi un aven de câte -150 până spre -200 de metri, în cele mai ascunse cotloane din masiv. Ajungând pe fundul lor, ce țin minte și acum este că îmi ziceau francezii: și aici a ajuns Martel. Ziua următoare la fel: și aici a ajuns Martel. Și astfel, dacă mai era nevoie, am rămas impresionat de personalitatea acestui mare explorator de la începutul secolului XX care a rămas în istorie ca ”tatăl” speologiei moderne.

Pe lânga peșteri neamenajate francezii ne-au dus și la peșteri turistice, unde cumperi un bilet. Pe departe cea mai impresionantă a fost Gouffre du Padirac. La ieșire organizatorii făceau poze celor din bărci, poze pe care le puteai primi contra cost, astfel am reușit să păstrez ca amintire o poză de atunci.

Foto 6

La sfârșitul taberei cu francezii, însoțiți de unul din ei, noi echipa de români am mers la Pierre Saint Martin din Pirinei. Am intrat pe tunelul EDF în sala Verna și am mers mult, mult în amonte, până la Tunnel du Vent, mai mult de +500 metri diferență de nivel. Cumva intrarea în Pierre Saint Martin a fost încununarea activității mele de speolog, după tura din Franța, din motive pe care nici azi nu le înțeleg prea bine, am lăsat-o mult mai moale cu speologia.

Dupa Pirinei ne-am retras spre casă, care cum a putut. Câțiva am plecat spre Paris urmând să schimbăm trenul și să mergem la München și apoi cu alt tren în România. Eram încă cu Kiss și la Paris, prin strădania lui Kiss, ne-a așteptat Mimi Someșan care ne-a dat bilete de metrou (costau câțiva franci dar pentru noi a contat) să facem transferul de la Gara de Est la Gara de Nord (sau invers, nu-mi mai aduc bine aminte). Ajungând la noua gară am constatat că mai aveam multe ore pana la trenul de München și un munte de bagaje, ca de obicei. Doru Bădescu, care mai fusese în Paris, s-a sacrificat să stea la bagaje și eu cu Gigi Aldica am pornit-o hai hui prin Paris. Mi-am amintit de filmul cu Bourvile și Louis de Funes: Străbătând Parisul. Peste ani am avut ocazia să refac acel traseu, pas cu pas, spre marea mea încântare, minunându-mă de cât de norocos am fost atunci, în 1991, să vad Franța și Parisul.

27

O să mă opresc cu amintirile aici, la gloriosul, pentru Focul Viu an 1991, datorită excursiei în Franța. Ce-a fost după aceea? Alții și-au depănat și îsi vor mai depana amintirile. Acum la a doua tinerețe, de vreo câțiva ani, m-am reapucat destul de susținut de speologie, cu alți colegi din generația mea de la Focul Viu constituind cumva ”linia de 60”. Mihai Hristescu prietenul nostru și actualul șef de la Focul Viu mi-a zis odată: traiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima și asta încerc să fac și să mă bucur cât încă mai pot de speologie, pasiunea mea de o viață.

 

 

 

 

 

 

1. Gigi-Cioclovina-Febr-1979-a

Foto 1. Gigi-Cioclovina-Febr-1979, foto Iosif Megyesi

 

2. Gigi-Cioclovina-Febr-1979

Foto 2. Gigi-Cioclovina-Febr-1979, foto Iosif Megyesi

 

3. Gioni-Babos-foto-Popescu-Valentin

Foto 3. Gioni-Babos-foto-Popescu-Valentin

 

4. Horia-Mitrofan-foto-Popescu Valentin

Foto 4. Horia-Mitrofan-foto-Popescu Valentin

 

5. 1981 Dragomir-Ciur-Ponor-foto-G.Ponta

Foto 5. 1981 Dragomir-Ciur-Ponor-foto-G.Ponta

 

6. FV-Franta-Padirac-1991

Foto 6. FV-Franta-Padirac-1991